şi
atitudinea comunităţii internaţionale*
Helsinki Monitor 2003, Volume 14,
No. 2, pp. 101-116
Autori: Oldrich
Andrysek şi Mihai Grecu**
Introducere
După trecerea a aproape
doisprezece ani de la obţinerea
independenţei, Republica Moldova rămâne încă o ţară
divizată. Dezintegrarea Uniunii Sovietice a condus la apariţia a 15
noi state independente, precum şi la crearea câtorva republici autoproclamate,
precum Abhazia şi Osetia de Sud (Georgia), Karabahul de Munte (Azerbajan),
Cecenia (Federaţia Rusă) şi Transnistria - pe teritoriul
Republicii Moldova. Cu sprijin străin, unele dintre aceste republici au
reuşit, aproape cu acelaş succes ca şi statele recunoscute,
să creieze structuri şi instutuţii statale şi să
exercite controlul asupra teritoriului şi populaţiei.
Un exemplu elocvent în acest
sens este, probabil, supraveţuirea aşa-zisei “Republici
Moldoveneşti Nistrene” (RMN)[1]. Conducerea separatista de la
Tiraspol, susţinută iniţial de Armata a 14-a sovietică, iar
apoi primind sprijin moral, financiar
şi politic din Rusia, a proclamat mai întâi o “Republică
Sovietică Socialistă Autonomă Transnistreană”, iar mai
târziu, la 2 septembrie 1990, a declarat şi independenţa acesteia.
Acest articol va încerca să verse lumină
asupra dreptului la educaţie în pretinsa „RMN” şi va demonstra
gravitatea îngrădirii sistematice a acestui drept. Elucidarea politicilor
“RMN” faţă de copiii “românilor”[2],
adică faţă de acei copii care preferă să studieze
folosind în procesul de învăţământ grafia latină, în raport
cu “moldovenii” (cei care folosesc grafia chirilică), este o chestiune
complicată şi agravată de faptul că autorităţile
separatiste neagă vehement existenţa oricăror
încălcări a dreptului la educaţie. Acţiunile
autorităţilor separatiste afectează mii de individizi şi în
timp ce prima generaţie a celor care sunt percepuţi ca “duşmani
interni” sau “coloana a cincea” este pe cale de a absolvi şcoala, această
chestiune rămâne voit obscură şi confuză chiar şi
pentru cei iniţiaţi. S-ar părea că toţi, cu
excepţia victimelor, s-au împăcat cu destinul[3].
Autorii argumentează că violarea
drepturilor omului de către entităţile nerecunoscute, inclusiv
dreptul la educaţie, trebuie să constituie o preocupare nu doar a
statelor care se confruntă cu separatismul dar şi a întregii
comunităţi internaţionale. Noi credem că chiar şi
într-o lume mai puţin ideală, impunitatea cu care
autorităţile separatiste trec cu vederea normele acceptate de
comportament trebuie să fie suscectibilă de sancţiuni. Mai mult,
regimurilor care încalcă standardele în materie de drepturi ale omului
trebuie să li se transmită mesajul că însuşi comportamentul
lor neagă a priori orice
aspiraţii de statalitate[4].
“RMN” a stabilit, gradual, structuri executive,
legislative, administrative şi judiciare separate şi a creat sisteme
proprii în domeniile economic, vamal, de impozitare, educaţional şi
altele. Nefiind recunoscută de nici un stat (cu excepţia “Abhaziei”
şi “Karabahului de Munte”), “RMN” are trupe de frontieră, cu drapel
şi stemă proprii, care reclamă ilegal la frontieră
paşapoarte.[5]
Multe legi din perioada sovietică, unele amendate şi
completate, rămân în vigoare[6]. Mai important, “RMN” a creat structuri
de ordine şi forţă, inclusiv o poliţie secretă
agilă, de tip KGB, precum şi o armată formidabilă care,
potrivit opiniei experţilor militari, este superioară celei
moldoveneşti[7]. Populaţia “RMN” este lipsită
de drepturi cetăţeneşti şi nu poate participa la alegerile
naţionale, iar atunci când i se permite să aleagă propriul
“Parlament” şi “Preşedinte” standardele electorale
internaţionale nu sunt respectate[8].
“Statele” nerecunoscute de pe teritoriul
fostei Uniuni Sovietice au supraveţuit nu doar datorită sprijinului
străin. Într-adevăr, deşi există mai mulţi factori
asupra cărora se poate delibera aici, este suficient să
menţionăm doar unul: interesele indivizilor, care au monopolizat puterea şi
beneficiază de pe urmele ei or depind de menţinerea status quo-ului, constituie una din cele mai importante
explicaţii pentru existenţa lor continuă. Beneficiile
depăşesc scopul politic declarat al statalităţii deoarece,
canalizat fiind prin aceste adevărate “republici-găuri negre”,
profitul obţinut din comerţul netaxat şi producerea
ţigărilor, traficul de alcool, petrol, stupefiante şi arme este
semnificativ[9]. În plus, un alt motiv este eşecul
evident al comunităţii internaţionale (de exemplu,
Naţiunile Unite, OSCE, UE sau NATO)
de a soluţiona conflictele “îngheţate”. Întrebarea care apare aici
este dacă respectivele conflicte sunt considerate neimportante sau, mai
simplu, prea depărtate, dacă nu chiar o ”chestiune rusă”. Timpul
a demonstrat că atât ONU cât şi
organizaţiile europene de securitate care deliberează la Viena sau
Bruxelles nu au produs altceva decât declaraţii vagi
şi “exprimări de îngrijorare” nesemnificative. Deocamdată,
politicile concepute să gestioneze separatismul, excepţie făcând
şubredele înţelegeri de încetare
a focului, au eşuat în mod ciudat. În timp ce scopul declarat al
comunităţii internaţionale este menţinerea
integrităţii teritoriale, relaţiile reale cu separatiştii
şi interesele economice, după cum se se va vedea mai jos, tind
să indice contrariul. Ca rezultat, atitudinea indulgentă şi
selectivă a comunităţii internaţionale faţă de
violarea drepturilor omului pe teritoriul statelor nerecunoscute, deşi nu
este cu totul înţeleasa de observatorul experimentat, ramâne a fi de o inconsistenţă
crasă. Recenta decizie de sistare, la insistenţa Moscovei, a
reînnoirii mandatului Grupului de Asistenţă al OSCE în Cecenia
demonstrează că un interes intrusiv deschis faţă de
drepturile omului poate fi uşor echivalat cu amestecul în treburile
interne ale statelor suverane[10]. Singura excepţie pare a
fi recentele sancţiuni “direcţionate” adoptate de SUA şi EU. “În aceste condiţii, noi declarăm intenţia noastră
de a adopta, conform procedurilor noastre interne, sancţiuni
direcţionate, sub formă de restricţii de călătorie,
împotriva membrilor conducerii Transnistriei, consideraţi a fi
principallii responsabili pentru lipsa de cooperare în promovarea
soluţionării conflictului. Numai timpul va demonstra dacă
efectul dorit se va materializa”.[11]
Ca şi pe timpurile
Constituţiei sovietice, protecţia drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului este garantată de un
document similar al “RMN”. În mod
previzibil, orice sursă transnistreană “oficială” va pretinde
că drepturile omului sunt respectate integral şi că politicile
sunt “…orientate spre edificarea unei
societăţi democratice deschise”[12]. Mai
mult, începînd cu 1992, “Sovietul Suprem” transnistrean a adoptat o
hotărăre care proclamă intenţia sa de a respecta o serie de
documente internaţionale în domeniul drepturilor omului (de exemplu, CEDO,
ICCPR, ICESCR)[13]. Pe de altă parte a liniei
de separare a părţilor, atunci cînd Republica Moldova a ratificat
Convenţia Europeană cu privire la drepturile omului, ea a făcut
şi o declaraţie importantă potrivit căreia “…ea
nu va fi capabilă să asigure, pînă la soluţionarea
conflictului transnistrean, respectarea Convenţiei în raport cu omisiunile
şi acţiunile autorităţilor auto-proclamatei republici
transnistrene, teritoriul căreia este controlat, de facto, de către
autorităţile respective”[14]. Deşi nu se cunoaşte
dacă “Sovietul Suprem” al Transnistriei ar fi avut reacţii în acest
sens iar declaraţia a rămas netestată de-a lungul anilor, în
2001, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a respins obiecţiunea
preliminară a Moldovei, argumentând că… Republica Moldova a ratificat
Convenţia, cu efecte asupra întregului său teritoriu şi a
declarat că “…Curtea consideră
că declaraţia menţionată nu poate fi echivalată cu o
rezervă, în termenii Convenţiei, fapt pentru care respectiva trebuie
considerată nulă”[15]. Iată, deci, cum o
“fineţe” juridică eludează, din păcate, esenţa problemei: autoritatea reală, de facto, continuă şă fie
exercitată de către separatişti iar la justiţie nu se poate
recurge cînd drepturile omului sunt încălcate[16].
Educaţia în limba
moldovenească /română în “RMN”
Unul din rezultatele “restructurării”
gorbacioviste (adică în perioada sovietică, guvernată de
Moscova) a fost re-introducerea, în luna august 1989, a “limbii
moldoveneşti”, pe baza grafiei latine, în calitate de limbă de stat.[17] Conform noilor legi adoptate, limba de
instruire a fost schimbată pe întreg teritoriul Moldovei, inclusiv în
Transnistria.[18] Şcolile cu predare în limba
rusă au rămas ne-afectate în acest sens şi continuă să
existe datorită cererii suficiente din partea părinţilor, care
consideră rusa drept limbă maternă.[19]
Declanşarea, în 1992, a conflictului armat
între Guvern şi forţele separatiste din “RMN” a condus, doar într-un
interval de cca. 6 luni, la strămutarea a peste 100.000 de persoane
(dintre care 50.000 s-au refugiat în Ucraina) şi a modificat fundamental
viaţa celor care au rămas pe teritoriul controlat de
separatişti. Una din primele modificări care au fost operate în
“RMN”, s-a rezumat la re-introducerea grafiei chirilice în şcoli, conform
practicii din perioada sovietică.
Potrivit datelor statistice oficiale ale “RMN”, în
prezent există 183 de şcoli primare (instituţii cu instruire
generală), cu un număr total de 92.000 de elevi[20]. În timp ce în 82% din şcoli limba
de instruire este rusa, în 13,5% limba de instruire este “moldoveneasca” în
baza grafiei chirilice, în 3,8% - limba română şi în 0,7% - limba ucraineană[21]. Există 32 de şcoli cu predare
în limba “moldovenească” şi alte 15 şcoli “mixte” (cu predare şi în limba rusă)[22]. Adiţional, mai există 6
şcoli “româneşti” (“limba moldovenescă”, în baza grafiei
latine).[23] Ultimele constituie subiectul prezentului
articol deoarece problemele lor sunt cele mai acute iar un acord privind
funcţionarea lor dintre autorităţile separatiste şi
Guvernul de la Chişinău a fost imposibil de realizat. În termeni mai expliciţi, şcolile
care urmează curriculum-ul
aprobat de Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei al Republicii
Moldova sunt sortite să devină instituţii private. Modul în care
acest fapt este transpus în practică şi cum aceste şcoli
interacţionează cu autorităţile locale constituie
esenţa problemei.
Pentru a înţelege “politica celor trei limbi
oficiale” a Transnistriei (rusă, ucraineană şi
“moldovenească” - în baza grafiei chirilice), este necesar să o examinăm într-un context mai
larg. Mandatul OSCE orientat
spre promovarea respectului pentru drepturile omului în general şi
redresarea situaţiilor de tensiune care ar putea declanşa
violenţă, în particular, a contribuit la menţinerea păcii
în regiune. Negocierea, nu fără succes, cu autorităţile de facto pe marginea acordării unor
şcoli a dreptului, fie şi limitat, de a preda în baza grafiei latine,
a implicat atingerea unui compromis ce a permis unor astfel de şcoli
“alternative” (private) să fie finanţate de la bugetul Republicii
Moldova. Această
binecuvântare internaţională a unei situaţii anormale a generat,
totuşi, fără a se dori aşa ceva, efecte nedorite. Primul
dintre acestea se rezumă la faptul că în
timp ce cele 6 şcoli luptă pentru supraveţuire,
autorităţile transnistrene au obţinut o carte blanche în ignorarea restului şcolilor de acest gen.[24] De asemenea,
nelinişteşte faptul că chiar şi emisarii OSCE sunt
trataţi cu rezerve tot mai mari iar eforturile lor de mediere devin,
astfel, tot mai puţin rezultative.[25] În concluzie, soarta acestor
şcoli depinde de capriciile conducerii transnistrene. “RMN” se opune
educaţiei în baza grafiei latine şi oricine încearcă să
promoveze această opţiune este perceput ca adversar al sistemului. Un
ordin al Ministerului Educaţiei al “RMN” din 18 august 1994, interzice în
mod expres predarea în şcolile transnistrene a limbii moldoveneşti pe
baza grafiei latine.
Încercările de a spori numărul unor
astfel de şcoli au fost reprimate cu duritate.[26] Într-adevăr, în timp ce sondajele
neoficiale de opinie indică că mulţi părinţi ar opta
în favoarea predării limbii “moldoveneşti” în baza grafiei latine,
apelurile de a se efectua un sondaj transparent au fost ignorate. Singura încercare cunoscută
de a preda clandestin limba română într-o şcoală
finanţată de “statul RMN” a eşuat. În Grigoriopol, corpul
profesoral şi părinţii au fost calomniaţi
gălăgios de organele mediatice locale, fiind etichetaţi drept
“duşmani ai statului”.[27] Unul cîte unul, ei au fost
invitaţi să-şi “reconsidere” opţiunea,
fiind ameninţaţi cu pierderea serviciului, locuinţei, etc.
Copiii (şi învăţătorii) au fost intimidaţi în timpul
prezentării explicaţiilor privind motivele folosirii grafiei latine
iar oficialii locali au efectuat controale de rutină a claselor pentru a
se asigura că instruirea se face în modul “potrivit”. Asociaţia
părinţilor şi învăţătorilor a fost abolită
iar preşedintele ei a fost arestat.[28] Sporind în continuare
presiunea, la începutul anului 2003, “Colegiul Ministerului Edicaţiei” a decis să “…oblige conducătorii şcolilor româneşti şă
introducă curriculumul transnistrean pînă la data de 1 martie or
să clarifice statutul lor pînă la data de 1 aprilie”.[29]
Autorizate sau nu, şcolile
rămân hărţuite şi obstrucţionate în continuare.[30] În condiţiile în care
statutul lor legal este neclar, se exercită o presiune continuă cu
scopul de a le închide şi aceasta în pofida faptului că
părinţii sunt locuitori ai Transnistriei şi plătesc
impozite, fiind astfel îndreptăţiţi să aştepte un
tratament egal în ce priveşte educaţia primară a copiilor lor. Şcolile sunt discriminate de
către administraţiile locale ostile şi lipsite de
facilităţile de strictă necesitate, îndeosebi de spaţiu.
Deoarece aceste şcoli sunt calificate drept private, se aşteaptă
ca ele să solicite licenţe speciale şi să plătească
pentru chirie şi alte utlităţi la rate mai înalte decît alte
instituţii. Consiliul orăşenesc din Tiraspol, începând cu 1997,
a refuzat să ofere şcolilor spaţiile necesare, astfel încât
peste 780 de şcolari continuă să împartă, în trei shimburi,
cele 9 săli de studii disponibile (sunt
necesare 33 săli de studii). În Benderul învecinat, 2.000 de copii
sunt distribuiţi în trei blocuri separate şi peste 700 de copii
studiază în săli de studii care nu întrunesc standardele sanitare
aplicabile; 180 de copii fac
zilnic naveta la Hagimus (sat din suburbia Benderului, subordonat
Chişinăului). Mai
mult, asigurările anterioare date OSCE-ului de către
autorităţile transnistrene sunt ignorate iar încercările de a
reînnoi licenţele sunt, de regulă, respinse sau obstrucţionate.[31] Electricitatea, liniile telefonice şi încălzirea sunt
stopate cu regularitate iar reparaţiile de strictă necesitate a
clădirilor municipale nu se efectuiază. Copii nu au acces la facilităţile de
sport şi sunt privaţi de drepturile de care beneficiază
alţi copii. Deseori, ei învaţă în trei schimburi şi
suferă din cauza facilităţilor sanitare
nesatisfăcătoare. În lipsă de alte opţiuni, mulţi
dintre ei sunt nevoiţi să înveţe în încăperi provizorii,
inadecvate pentru studii, localizate în clădiri avariate de război,
în timp ce “colegii loiali”, care frecventează şcolile de “stat”,
beneficiază de condiţii şi standarde normale (ex. subsidii
pentru prînzurile şcolare or mici plăceri precum sunt cantinele
şi laboratoarele). În loc să le ofere spaţii adecvate de studii,
autorităţile locale ameninţă şcolile cu închiderea pe
motivul nerespectării regulamentelor sanitar şi anti-incendiar.[32] De asemenea, este cunoscut că
autorităţile “RMN” au confiscat materialele necesare pentru instruire
(care au trebuit să fie aduse de pe teritoriul controlat de Guvern)
şi au creat obstacole serioase pentru acordarea asistenţei
internaţionale, încercînd să perceapă taxe, să nu acorde
permise de construcţie or, mai simplu, să închidă frontiera
pentru transporturile de acest gen.
Trebuie să se ia în calcul şi faptul
că această situaţie patetică are rădăcini adânci
şi este o consecinţă a unei confruntări prelungite şi
emoţionale dintre părinţii (şi învăţătorii)
moldoveni şi autorităţile transnistrene “pro-ruse”. Ultimii
consideră româna drept o limbă străină care, după
părerea lor, nu-şi are locul în şcolile de “stat”, exceptînd
eventual cazul când, alături de alte limbi străine precum engleza
şi franceza, poate fi studiată opţional.[33] Situaţia este agravată şi de alţi factori
complicaţi, precum curriculum-urile
diferite, ceea ce presupune predarea istoriei şi geografiei din
perspective diametral opuse, acestea fiind chestiuni de mare sensibilitate
politică. Aparte de convingerile “naţionaliste”, părinţii
conştientizează faptul că este puţin probabil ca un
absolvent al unei şcoli din “RMN” să însuşească suficient
de bine româna şi va fi dezavantajat în cazul admiterii într-o
universitate din Moldova. Singura opţiune este de a continua studiile la Moscova sau Kiev -
alternativă
neatractivă sau prohibitivă sub aspect financiar pentru o bună
parte dintre absolvenţi. Probleme apar şi în virtutea
incompatibilităţii sistemului de notare şi examinare şi
mulţi realizează că ei vor primi la absolvire diplome de valoare
îndoielnică (diplomele Universităţii transnistrene nu sunt
recunoscute în străinătate). În concluzie, chestiunea
şcolară a devenit ostatecă a bătăliilor politice, unde
neîncrederea guvernează iar loialitatea poate fi măsurată în
funcţie de opţiunea părinţilor pentru o şcoală
controlată de separatişti sau Guvern.
Întru susţinerea poziţiei lor,
autorităţile transnistrene continuă să promoveze vechea
teorie sovietică cu privire la românii din Basarabia şi Transnistria,
şi anume că ei ar fi un popor distinct – „moldovenii” şi că
ar vorbi o limbă deosebită de cea română - “moldoveneasca”. De aici derivă logica
conform căreia limba “moldovenească” trebuie şă fie
predată exclusiv în baza grafiei chirilice (grafia latină, conform
liderilor separatişti, potrivindu-se
doar limbii române). Autorităţile transnistrene se erijează în
postura de ultim bastion al unei naţiuni moldoveneşti distincte
împotriva “românizării”. În această privinţă, la 12 martie 1991, “Sovietul Suprem al RMN” a adoptat o decizie,
în care printre altele, se spunea:
În
ultimul timp, în RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) procesul
românizării poporului moldovenesc s-a accelerat. Mass-media,
organizaţiile civice, naţionaliste şi politizate, precum şi
instituţiile oficiale de stat promovează o politică
anti-naţională, de negare a specificului poporului moldovenesc,
culturii, limbii şi tradiţiilor sale. Aceste forţe
anti-naţionale prezintă ca find românesc tot ce este moldovenesc:
pămîntul, poporul, limba, grafia, tradiţiile….[34]
La scurt timp după aprobarea acestei decizii,
probabil în virtutea aceluiaş efort de
stăvilire a “românizării”, „Sovietul Suprem” de la Tiraspol a
declarat printr-o lege limba “moldovenească”, alături
de alte două limbi (rusa şi ucraineana), drept limbă
oficială a pretinsei “RMN”. Pe lângă faptul că s-a declarat
grafia chirilică drept bază exclusivă pentru forma scrisă a
limbii “moldoveneşti”, Articolul 6 a mai stipulat că “… folosirea grafiei latine atrage, conform
prevederilor pertinente ale legii, reponsabilitate”.[35]
În ciuda tuturor eforturilor de a convinge
populaţia vis-ŕ-vis de existenţa unei singure şi adevărate
identităţi moldoveneşti, mii de învăţători,
părinţi şi elevi consideră că limba “moldovenească”
este în realitate română. Mai mult, după cum s-a menţionat mai
sus, astăzi mulţi înţeleg că însuşirea adecvată a
unui singur alfabet va dezavantaja absolvenţii care vor dori să fie
eligibili pentru invatamantul superior în restul Moldovei, în România sau
Europa[36]. În decursul ultimei decade, un număr
semnificativ de părinţi, supunîndu-se unui risc considerabil, au
făcut sacrificii pentru a asigura copiilor predarea în grafia latină.
Învăţătorii şi părinţii au participat la
demonstraţii, greve organizate şi au semnat petiţii către
organizaţiile internaţionale şi ambasadorii ţărilor
garante (Ucraina şi Rusia).[37] Aceste acţiuni au înfuriat autorităţile transnistrene,
uneori până la punctul de a răspunde prin investigaţii şi
încercări sofisticate de a închide şcolile implicate. Numeroşi
părinţi au fost ameninţaţi or cerceteţi de serviciile
de securitate iar unii şi-au perdut serviciul sau au fost
sfătuiţi să părăsească regiunea[38]. Cei care nu s-au supus, au fost
acuzaţi în grup, precum că reprezintă “coloana a cincea” a
Republicii Moldova în Transnistria. În consecinţă, în timp ce unii
adoptă “o mentalitate gen victimă”, alţii devin mai duri, mai
ostili şi, potenţial, mai radicali.
În mod practic, mulţi copii sunt nevoiţi
să ia adiţional, la domiciliu, lecţii de grafie latină.
Spre exemplu, în ianuarie 1997, în Grigoriopol, conform unui raport OSCE, 150
de copii luau lecţii la domiciliu de la 16 învăţători[39]. Câţiva ani mai târziu, în aprilie
2001, cca. 90% din elevii şcolii din Grigoriopol urmau, în secret,
curriculumul Guvernului de la Chisinau,
în paralel cu cel transnistrean.[40] În 2002 când s-a constatat că
majoritatea absolută a părinţilor au decis să legalizeze
acestă situaţie şi au solicitat autorităţilor locale
să permită predarea în grafie latină, răspunsul a fost
rapid şi hotărât.[41] Cincizeci şi patru dintre cei 57 de
învăţători au fost ameninţaţi că vor fi
acţionaţi în judecată în baza unor capete de acuzare variind de
la încălcarea legii cu privire la limbi până la ridicarea celui de-al
doilea salariu (ne-impozitat), plătit prezumtiv de autorităţile
de la Chişinău pentru munca lor “ne-autorizată”. Învăţătorilor le-a fost
oferită posibilitatea să-şi exprime regretul în această
conexiune şi au fost încurajaţi să semneze declaraţii în
sensul respectării de către ei, în viitor, a legislaţiei în
vigoare a “RMN”. Sancţiunile disciplinare au fost o altă
alternativă oferită. Şcoala a fost “reorganizată” şi toţi învăţătorii
au fost obligaţi să se re-califice pentru propria lor profesiune[42].
Intervenţiile OSCE au fost ignorate, personalului internaţional i s-a
interzis accesul în Transnistria şi, în final, în pofida apelurilor
reprezentanţilor statelor garante (Rusia şi Ucraina), predarea limbii
române a fost interzisă.[43]
Învăţătorii “ne-rezonabili” au fost concediaţi iar copii au
fost nevoiţi să părăsescă şcoala, astfel încât
două sute dintre ei frecventează, în prezent, o şcoală a
Guvernului, dintr-un sat situat la 17 km depărtare.[44]
Nu toţi părinţii au opus deschis
rezistenţă. Unii şi-au trimis copii la cea mai “apropiată”
şcoală, situată dincolo de linia de separare a partilor.[45]
Cei care nu rezistă presiunilor sunt tentaţi să
părăsească definitiv regiunea, fapt care a alarmat Oficiul din
Moldova al Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiaţi. Prevenirea
strămutării interne, ca rezultat al violării drepturilor omului
în Transnistria, inclusiv dreptul la educaţie, rămâne până în
prezent o preocupare a comunităţii internaţionale.
Conştient de faptul că nu se acordă, practic, fonduri
internaţionale pentru sprijinirea măsurilor pozitive, UNHCR a
elaborat un proiect de reconciliere, ce urmează a fi finanţat prin
intermediul Băncii Mondiale, precum şi în baza unui grant
substanţial oferit de Fondul Japonez pentru Dezvoltare Socială
(FJDS). Obiectivul principal urmărit de proiect vizează reconcilierea
comunităţilor divizate şi diminuarea discriminărilor prin
acţiuni reparatorii faţă de instituţiile afectate.[46]
Proiectul a avut un start dificil şi a fost stopat iniţial, când
UNHCR s-a retras din proiect datorită insuficienţei garanţiilor
de supraveghere oferite de ambele părţi[47].
De asemenea, trebuie menţionat că, chiar
şi şcolile “moldoveneşti” oficiale din Transnistria, care predau
în baza grafiei chirilice, se confruntă cu condiţii dificile.
Şcolile sunt prost echipate cu materiale educaţionale deoarece
autorităţile demonstrează puţin interes pentru starea lor.
Elevii din şcolile moldoveneşti trebuie să se mulţumească
cu cărţi depăşite de timp, datând încă din perioada
sovietică, în timp ce colegii lor, ruşi şi ucraineni, citesc din
cărţi moderne (uneori donate de Rusia şi Ucraina). În consecinţă,
un număr tot mai mare de părinţi îşi trimit copiii la
şcolile ruseşti iar şcolile moldoveneşti continuă
să se golească. Conform unui raport al “Ministerului Educaţiei”
al “RMN”, în 1999, deşi elevii de etnie română/moldoveană
reprezentau 32.6% din totalul copiilor din Transnistria, numai 13% frecventau
şcolile moldoveneşti. În instituţiile de educaţie
specială şi superioară numai 6% erau “moldoveni”.[48]
Cel puţin în teorie, drepturile lingvistice ale persoanelor care
aparţin minorităţilor naţionale şi etnice, sau
persoanelor aflate în situaţii similare, sunt garantate de o serie de
instrumente în domeniul drepturilor omului. Dreptul de a folosi propria
limbă încorporează dreptul de a o folosi, în mod privat sau public,
liber şi fără amestec or discriminare. Articolul 27 al Pactului
internaţional al ONU cu privire la drepturile civile şi politice
(1969) şi Articolul 30 al Convenţiei ONU cu privire la drepturile
copilului (1989) specifică explicit că un copil aparţinând unei
minorităţi etnice sau lingvistice “…are dreptul, în comuniune cu alţi membri ai grupului său,
să beneficieze de cultura sa, să profeseze şi să practice
propria religie, or să folosească propria limbă”.[49] Documentul CSCE de la Copenhaga din
1990 conţine angajamentul statelor participante de a depune eforturi
pentru a asigura ca persoanele care aparţin minorităţilor
naţionale şă poată studia limba sau limbile oficiale ale
statului respectiv şi să aibă oportunităţi adecvate de
educaţie în limba lor maternă.[50]
Autorităţile “RMN” neagă cu vehemenţă faptul
că unele drepturi sunt violate iar la un moment dat au declarat chiar
că oricum nu sunt obligaţi să le respecte atâta timp cât nu
există un acord general asupra a ceea ce constituie o minoritate
(naţională): iată o mostra clasică de apărare ce
ţine de arsenalul multor infractori. Să nu uităm, totuşi,
că fostul Înalt Comisar al OSCE pentru minoritatile nationale, Max Van der
Stoel, şi-a expus deja opinia în această privinţă în 1993:
(…) Eu nu vă voi oferi
o definiţie personală. Aş observa, totuşi, că
existenţa unei minorităţi este o chestiune de fapt şi nu de
definiţie. Aş dori să citez Documentul de la Copenhaga din 1990,
care (…) declară că “a aparţine unei minorităţi
naţionale este o chestiune ce ţine de opţiunea individuală
a persoanei.” (…) Aş mai îndrăzni să afirm că voi
recunoaşte o minoritate atunci când o voi vedea. În primul rând, o
minoritate este un grup cu caracteristici lingvistice, etnice or culturale,
care îl disting de majoritate. În al doilea rând, o minoritate este un grup
care, de regulă, încearcă nu numai să-şi păstreze
identitatea dar şi să confere acestei identităţi o expresie
mai puternică.[51]
Este evident, cel puţin
pentru autori, că populaţia vorbitoare de “limbă moldovenească”
din Transnistria este un grup care încearcă să-şi păstreze
identitatea şi să confere expresie acestei identităţi.
Hotărârea “Sovietului
Suprem” din 1992 menţionată mai sus, atestă că “RMN”,
indiferent de relaţia sa formală cu unele organizaţii sau
documente internaţionale, subscrie la câteva documente internaţionale
în domeniul drepturilor omului (inclusiv Pactul internaţional al ONU cu
privire la drepturile civile şi politice). Caracteristic pentru astfel de
situaţii este faptul că violând dreptul la educaţie, autorităţile
transnistrene încalcă nu doar normele internaţionale ci şi
propria sa “legislaţie”. Deşi au fost încercări de a se apela la
“Oficiul Procurorului”, totuşi, atâta timp cât instituţiile
respective sunt responsabile în faţa conducerii “RMN”, astfel de
încercări au puţine şanse de succes.
OSCE şi şcolile moldoveneşti în
Transnistria
Misiunea OSCE din
Moldova este principalul organism al OSCE care are în responsabiltate
chestiunea şcolilor din
Transnistria.[52] Conform mandatului său, Misiunea a
acordat din start o atenţie sporită situaţiei şcolilor moldoveneşti din Transnistria.
Misiunea primeşte continuu petiţii de la învăţători
şi părinţi, efectuiază vizite în şcoli, participă
la întrevederi cu autorităţile locale şi apelează, cu
regularitate, la “Ministerul Educaţiei”, la liderii “RMN”, inclusiv “Preşedintele” Smirnov,
pentru a-i determina să manifeste
moderaţie. În particular, Misiunea a sesizat conducerea “RMN” asupra
faptului că “…este dreptul
părinţilor să aleagă limba şi grafia educaţiei
copiilor lor iar autorităţile au datoria să asigure, de o
manieră nediscriminatorie, condiţiile adecvate pentru
părinţi şi copii”[53]. Deşi Misiunea s-a străduit
să asiste părinţii, elevii şi învăţătorii în
soluţionarea problemelor lor, acesteia îi lipsesc, evident, mijloacele de
a impune respectarea standardelor internaţionale.
Ambasadorul William Hill, fostul şi actualul
şef al Misiunii OSCE, a comentat deceniul trecut în modul cel mai elocvent cu
putinţă:
Noi,
cei din Misiunea OSCE din Moldova, suntem profund îngrijoraţi vis-ŕ-vis de
şcolile şi elevii din
Transnistria, în particular în ce priveşte copiii care doresc să fie
instruiţi în limba moldovenească or română în baza grafiei
latine şi care nu pot primi o astfel de educaţie or a căror
educaţie în baza acestei grafii este ilmitată. Am abordat personal,
de mai multe ori, această chestiune în discuţiile avute cu conducerea
transnistreană şi vom face acest lucru în continuare. Noi credem
că, copiii au acest drept şi părinţii, de asemenea, au
dreptul să aleagă limba şi grafia de instruire a copiilor lor
iar statul nu trebuie să impună nici un fel de restricţii
arbitrare sau injuste referitor la educaţia copiilor. Noi vom continua
să acţionăm în vederea asigurării unui sprijin adecvat
pentru educarea copiilor de pe malul stâng în limba dorită de părinţii
lor. Noi activăm în cooperare strânsă cu UNHCR şi alte
organizaţii internaţionale în vederea găsirii mijloacelor
financiare pentru a sprijini şcolile de pe malul stâng care predau limba
română în baza grafiei latine. Acesta este un
proces continuu şi credem că am avut succes pe planul
ameliorării condiţiilor pentru educaţie, dar rămâne
încă mult de făcut şi noi vom continua să îndemnăm
şi să exercităm presiuni asupra personelor oficiale de pe malul
stâng ca să permită copiilor să fie educaţi în limba pentru
care ei optează şi să prevină or să nu admită
discriminarea, ameninţarea, violenţa împotriva acestor copii şi
şcoli.[54]
Începând cu anul 1994,
chestiunea şcolilor moldoveneşti din Ttransnistria a ocupat un loc important şi pe agenda
Înaltului Comisar al OSCE pentru minorităţile maţionale. Înaltul
Comisar Max Van der Stoel a cercetat situaţia lor în cadrul primei sale
vizite în Moldova din decembrie 1994. Atunci el s-a întâlnit la Tiraspol,
precum şi în oraşul învecinat, Bender (Tighina) cu
autorităţile locale şi liderii minorităţilor. Înaltul
Comisar a identificat unele soluţii pentru “criza şcolilor” şi a
vizitat şcolile de “limbă moldovenească” din regiune “unde a vorbit cu învăţătorii
şi părinţii, care erau nerăbdători ca copiii lor
să studieze în baza grafiei latine şi nu în grafia chirilică,
impusă de autorităţile transnistrene”. El a chemat autorităţile
“să demonstreze mai multă
flexibilitate în această chestiune controversată şi să
asigure că problema existenta va fi soluţionată spre beneficiul
tuturor persoanelor implicate şi în concordanţă deplină cu
normele internaţionale”.[55]
Nefiind înregistrate
ameliorări în sensul de mai sus, domnul Max Van der Stoel a revenit asupra
acestei chestiuni in timpul altor două vizite efectuate ulterior în
Moldova – in mai şi septembrie anul 2000. În cadrul vizitei din mai, el a
reiterat “îngrijorarea sa în
legătură cu dificultăţile cu care se confruntă copii
moldoveni din Transnistria pentru a învăţa limba moldovenească
în baza grafiei latină ” şi
a cerut autorităţilor transnistrene să înceteze aceste practici
(discriminatorii). Cu referire la hărţuiala la care sunt supuse
câteva şcoli din estul Moldovei care predau “limba moldovenească”, el
a avertizat că “…autorităţile
nu trebuie să împiedice exercitarea de către cetăţeni a
dreptului la educaţie în limba lor maternă prin impunerea unor
exigenţe de ordin legal şi administrativ, nejustificate şi
împovărătoare, care reglementează stabilirea şi gestionarea
instituţiilor în domeniul educaţiei, indiferent dacă sunt
private sau publice”[56].
În cadrul vizitei sale
din septembrie, Înaltul Comisar s-a întâlnit, între alţii, cu “Preşedintele”
Smirnov şi l-a îndemnat “să
adopte o atitudine mai înţelegătoare faţă de cele
şapte şcoli care predau în baza grafiei latine”.[57]
Această chestiune
nesoluţionată a fost preluată de actualul Înalt Comisar al OSCE
pentru minorităţile naţionale, Rolf Ekeus, desemnat în post la
data de 1 iulie 2001. În contextul vizitei sale în Moldova din aprilie 2002,
domnul Ekeus şi-a exprimat solidaritatea cu învăţătorii
şi părinţii care sunt intimidaţi, a dat o apreciere
înaltă activităţii umanitare desfăşurată de UNHCR
în vederea sprijinirii şcolilor şi a apelat la autorităţile
transnistrene “să nu
obstrucţioneze activitatea şcolilor”. “Drepturile şi bunăstarea copiilor nu trebuie să
devină victime ale agendelor politice. Trebuie să existe soluţii
practice pentru problemele imediate şi solvabile, de natură să
prevină înrăutăţirea situaţiei” a avertizat el.[58]
Atunci când ne referim la drepturile copiilor
vorbitori de limbă română este important să reţinem că
drepturile minorităţilor şi drepturile omului sunt
interdependente. Potrivit normelor şi standardelor internaţionale,
autorităţile nerecunoscute, care deţin controlul asupra unui
teritoriu, nu sunt absolvite de obligaţiile lor, inclusiv obligaţia
de a respecta drepturile omului pentru fiecare persoană în parte.
Documentul Reuniunii OSCE de la Moscova pentru Dimensiunea Umană (10
septembrie - 4 octombrie 1991) stipulează că “…chestiunile ce ţin de drepturile
omului, libertăţile fundamentale, democraţia şi statul de drept
sunt probleme de importanţă
internaţională, deoarece respectul pentru aceste drepturi şi
libertăţi constituie una din temeliile care stau la baza ordinii
internaţionale”. Totodată, statele participante declară “categoric şi irevocabil” că “angajamentele asumate în domeniul
dimensiunii umane a CSCE sunt chestiuni de interes direct şi legitim al
tuturor statelor participante şi nu ţin exclusiv de treburile interne ale unui stat”. De
asemenea, statele participante au exprimat:
“determinarea lor de a onora toate
angajamentele şi de a soluţiona prin mijloace paşnice,
individual sau colectiv, orice problemă de acest gen în baza respectului
reciproc şi cooperării. În acest context ele recunosc că
implicarea activă a persoanelor, grupurilor, organizaţiilor şi
instituţiilor este esenţială pentru asigurarea progresului
continuu în această direcţie”.[59]
În alte cuvinte, normele şi standardele
internaţionale reclamă că, orice autoritate care deţine
controlul asupra unui teritoriu sau populaţii, trebuie să respecte drepturile
omului pentru orice persoană, inclusiv persoanele care aparţin
minorităţilor naţionale, etnice or lingvistice (or a persoanelor
în poziţii similare). Din această perspectivă, monitoringul
respectării drepturilor omului trebuie să se constituie în obiect
legitim al atenţiei comunităţii internaţionale – chiar
dacă aşa-zisa “RMN” nu este o entitate politică recunoscută
de comunitatea internaţională. Problema drepturilor omului în
Transnistria (precum şi în alte republici separatiste), inclusiv dreptul
la educaţie, trebuie să fie “o
chestiune de interes direct şi legitim” pentru toate statele
participante ale OSCE şi pentru instituţiile OSCE.
La data de 17 iunie 1999, John Evans, şeful
Misiunii OSCE din Moldova, în discursul său la reuniunea a 235-a a
Consiliului Permanent al OSCE, a declarat:
“Problema transnistriană este
ca un lacăt cu combinaţie numerică: noi trebuie să
formăm numerele corecte în câteva locuri pentru a-l deschide. Noi, OSCE
şi comunitatea internaţională în general, trebuie să fim capabili
să acordăm asistenţă dar însişi părţile
cunosc conflictul mai bine decât cei din exterior şi poartă
responsabilitatea finală pentru soluţionarea lui ”[60].
În opinia noastră, discursul dlui Evans
varsă lumină asupra uneia dintre dificienţele de bază ale
politicilor privind conflictele “îngheţate” de pe teritoriul fostei Uniuni
Sovietice. Atunci când elemente importante lipsesc pentru o posibilă
soluţie a conflictului şi impasul continuă, precum şi
atunci când voinţa de a promova soluţii reale slăbeşte,
singura acţiune ce mai rămâne este apelul către
“părţi”. O altă problemă care apare în această
privinţă, se referă la faptul că, comunitatea
internaţională tinde să se concentreze exclusiv pe “probleme
majore” (ceea ce în contextul
transnistrian înseamnă eliminarea armamentelor şi retragerea trupelor
ruseşti, conform deciziilor Summit-ului de la Istanbul). Spre regret,
atâta timp cât suferinţa umană nu face titlul principalelor
ştiri, chiar şi încălcările masive şi pe scară
largă a drepturilor omului sunt, în cel mai bun caz, percepute ca fiind
incidente izolate or atribute ale unei stări regretabile de lucruri -
nerezolvabilă atîta timp cât “problemele mari” nu au fost
soluţionate. În
mod similar, comunitatea internaţională exercită
puţină presiune, sau chiar aceasta lipseşte, pentru a determina
schimbări or a promova măsuri de consolidare a încrederii.
Este foarte interesant de
observat în această privinţă că, potrivit surselor
independente, 80% din comerţul extern al “RMN” revine Europei de Vest
şi Statelor Unite. Nu e de mirare că presa semi-oficială a RMN”
se laudă că “…lipsa unui statut
juridic nu creiază obstacole pentru încheierea şi implementarea
acordurilor economice”[61]. Cinzeci la sută din comerţul extern al
Republicii Moldova revine Federaţiei
Ruse. După părerea noastră, aceste cifre indică că,
comunitatea internaţională în general, şi unele ţări,
în particular, au mijloace considerabile de presiune şi, dacă ar
dori, ar putea să facă mai mult pentru a curma excesele transnistrene
în domeniul drepturilor omului. Din păcate, nu acesta a fost cazul
până în prezent şi nimeni nu poate evita întrebarea: Cum poate fi
reconciliată această lipsa de acţiune cu numeroasele
obligaţiuni care revin noilor state independente înainte de a fi admise în
“clubul” ţărilor democratice?
Violarea gravă a
drepturilor omului, după trecerea atâtor ani de la prăbuşirea
comunismului, necesită o atenţie mai serioasă din partea
comunităţii internaţionale. Normele şi standardele internaţionale
existente reclamă express că orice autoritate, care deţine
controlul asupra unui teritoriu sau populaţii, trebuie să respecte
drepturile omului pentru orice persoană, inclusiv cele ale persoanelor
care aparţin minorităţilor naţionale, etnice or lingvistice
(or a persoanelor în poziţii similare). Chiar dacă aşa-zisa
“RMN” nu este o entitate politică recunoscută de comunitatea
internaţională, problema drepturilor omului în Transnistria (precum şi în alte republici
separatiste), inclusiv dreptul la educaţie, trebuie să fie “o chestiune de interes direct şi legitim” pentru toate statele
participante ale OSCE şi pentru instituţiile OSCE. De asemenea, de
aici derivă că regimul ilegal din Transnistria, cu înfiorătorul său dosar
în domeniul drepturilor
omului realizat, inter alia, cu
etalarea unui dispreţ absolut pentru dreptul la educaţie, precum
şi pentru alte numeroase standarde
ale OSCE şi Consiliului Europei, cu greu poate spera să fie
vreodată recunoscut.
Pe de altă parte, atâta
timp cât unele forţe (state) sunt interesate, înainte de toate, în
menţinerea conflictelor în stare “îngheţată”, progresul va fi de
neatins iar violarea drepturilor omului va continua. Eşecul
comunităţii internaţionale de a acţiona eficient i-a
determinat pe mulţi să conchidă că “RMN” este un prim
exemplu a unei politici tacite de genul “devide
et impera”. Încurajând selectiv separatismul, foştii stăpâni
continuă să exercite control şi influenţă în regiune
iar respectul pentru drepturile omului devine o frază goală.
Desigur, problema limbii
române în Transnistria este o componentă mică a
unei confruntări mai mari, acutizată şi de privarea de drepturi
a unei părţi considerabile a populaţiei vorbitoare de limbă
română, subminându-se astfel orice perspectivă de respectare a
drepturilor pentru minoritatea respectivă. Chiar dacă am accepta
poziţia oficială că “moldoveneasca” este una din cele trei limbi
de “stat”, în realitate chiar şi “moldovenii”/românii care au optat pentru
alfabetul chirilic sunt marginalizaţi. Se
presupune, că începând cu anul 1998, situaţia în Transnistria s-a
ameliorat; cazurile de represiune nu mai implică dispariţia
persoanelor or alte forme extreme de
violenţă fizică şi psihologică. Pe de altă parte, violarea
într-o formă mai
subtilă a
drepturilor elementare ale omului continuă. Deaceia ar trebui să se reflecte asupra faptului
dacă politicile de facto ale
diplomaţiei “tacite” vis-ŕ-vis de un regim care sfidează în
totalitate valorile democratice produc, în esenţă, rezultate
mulţumitoare or dacă acestea doar extind agonia. Preşedintele Republicii
Moldova, Vladimir Voronin, a declarat că eşecul de a soluţiona
conflictul transnistrean, alături de sărăcie şi
corupţie, reprezintă una din cele mai importante probleme pentru
ţară şi regiune. În consecinţă, în Moldova este în
creştere percepţia potrivit căreia dacă conflictul
transnistrean nu va fi soluţionat, aceasta poate conduce la dezintegrarea
ţării. Conştientă de acest fapt, conducerea Moldovei
sprijină proiectul OSCE de federalizare a ţării, deşi
conform opiniei multor observatori independenţi, implementarea proiectului
este de natură să prejudicieze interesele naţionale.[62] Dat fiind că procesul de negociere a
început mai mult de zece ani în urmă şi este nerealist de
aşteptat soluţionarea conflictului în timpul apropriat, este
important ca, comunitaţea internaţională să acorde o
atenţie reînnoită violării drepturilor omului în Transnistria. Această chestiune trebuie
să devină şi o componentă proeminentă a procesului de
negocieri.
* Traducere din limba engleză de Natalia Ursu-Moraru (Chişinău). Articolul în varianta engleză a fost publicat în revista “Helsinki Monitor”, nr. 2, 2003, p.101-116.
** Oldrich Andrysek a activat, în perioada 1998-2003, în calitate de Reprezentant alUNHCR în Moldova iar Mihai Grecu este un fost diplomat moldovean. Opiniile exprimate în articol sunt opinii personale ale autorilor şi nu coincid ]n mod necesar cu cele ale Guvernului Moldovei, Naţiunilor Unite ori UNHCR.
[1] “Republica Moldovenescă
Nistreană” şi-a proclamat
independenţa la data de 2 septembrie 1990. Cu un teritoriu de 4.163 km
patraţi (spre comparaţie, Luxembourg are 2.586 km patraţi)
şi o populaţie de 660.000 (cca. 17% la sută din populaţia Moldovei) este încadrată de Ucraina
şi Moldova.
[2] În Republica Moldova
există o dezbatere interminabilă şi extrem de politizată
referitoare la faptul dacă populaţia majoritară este
compusă, din punct de vedere etnic, din “moldoveni” sau “români”. Autorii acestui articol
împărtăşesc opinia potrivit căreia populaţia
majoritară este compusă, din punct de vedere etnic, din “români” iar limba vorbită în Moldova este
limba română, “moldovenească”
fiind, cel mult, dialectul său de referinţă.
[3] Adjunctul Ministrului moldovean
al educaţiei, O. Babenko, a declarat că “…problemele şcolilor noastre nu pot fi
soluţionate atâta timp cât
conflictul transnistrian nu este soluţionat la nivel politic”. http://azi.md/news?ID=21122, 11 octombrie 2002. Este de
netăgăduit că negocierile sunt în impas, în egală
măsură, vis-avis de alte chestiuni presante, inlusiv eliminarea
armamentelor. Totodată,
Moldova este văzută, tot mai mult, ca un stat “eşuat”. Vezi: See: ‘Outsiders aren’t helping’, The
Economist,
[4] Referitor la chestiunea “cine este responsabil” :
“…autorităţile de facto ale regiunii transnistrene sunt responsabile
integral în faţa comunităţii internaţionale şi
propriei populaţii pentru respectarea standardelor general acceptate ale
drepturilor omului. Faptul că Transnistria este un stat nerecunoscut, nu
elibereaşă autorităţile sale, inclusiv cele responsabile de
ordinea publică şi protecţia drepturilor omului, de necesitatea
conştientizării, propagării şi acţionării în
concordanţă cu standardele internaţionale în domeniul
drepturilor omului ”. “Drepturile omului în Republica Moldova”,
Chişinău 1999, p.74.
[5] Vezi “Activitatea CUC
rămîne în continuare deosebit
de dificilă şi nerezultativă” http://azi.md/news?ID=1140 citând-ul pe Gheorghe Roman, copreşedinte al Comisiei Unificate de Control din partea
Moldovei, conform căruia
“formaţiunile
de grăniceri ale autoproclamatei RMN, instalate ilegal în stânga
Nistrului, împiedică călătoria cetătenilor in regiune…”.
[6] De exemplu, Codul Procedural
Penal al RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) din
1961, Codul Civil din 1964 or Codul Procedural Civil din 1964.
[7] Vezi: Waters Trevor, ‘Instabilities in Post-Communist Europe.
Moldova’, Conflict Studies Research Centre. Rma
Sandhurst. January 1995; Interfax news agency,
[8] Autorităţile
transnistrene au persistat în prevenirea participării populaţiei la
alegerile naţionale (alegerile parlamentare din 1994, 1998 şi, respectiv, 2001; alegerile prezidenţiale din 1996), interzicând crearea
secţiilor de votare în regiune. De câteva ori, atunci când în Moldova
aveau loc alegeri parlamentare şi prezidenţiale, a fost
decretată “starea de urgenţă”. De exemplu, în perioada desfăşurării alegerilor prezidenţiale
din 1996, prin “Decretul prezidenţial” nr.6, aprobat de
“preşedintele” transnistrean a fost instituită o “stare de
urgenţă”. Vezi, de exemplu, Raportul pe ţară privind
practicile în domeniul drepturilor omului pe anul 1998 al Departamentului de
Stat al SUA (http://www.state.gov/www/global/human_rights).
[9] Charles King, ‘The Benefits of Ethnic War. Understanding Eurasia's
Unrecognized States’, World Politics
53.4 (2001), 524-552; Michael Wines, ‘Trans-Dniester 'Nation' Resents Shady
Reputation’, The New York Times,
[10] ‘Russia to Shut Monitoring By
Europeans In Chechnya’, The New York
Times, 1 January 2003, p. 5 sau ‘Osce
Chairman regrets end of osce
mandate in Chechnya’ in: http://www. osce.org/news/generate.php3?news_id=2986,
[11] Vezi “Buletinul moldovenesc de ştiri”, Ambasada Republicii Moldova, Washington,
27 februarie 2003.
[12] A se vedea “Atlas,
Republica Moldovenească Nistriană”, Igor.N. Smirnov, Preşedintele “RMN”,
Prefaţă la Ediţia a doua. Tiraspol 2000 (în continuare
“Atlas…”).
[13]
Vezi hotărîrea “Cu
privire la poziţia Republicii Moldoveneşti Nistrene referitoare la
documentele internaţionale şi alte documente în domeniul drepturilor
omului” din 22
septembrie 1992. - “Dnestrovskii meridian”, nr.39 (110), 25 septembrie - 1
octombrie 1992.
[14] CEDO a fost ratificată la
data de 24 iulie 1997, vezi “Hotărîrea
Parlamnetului Moldovei cu privire la ratificarea Convenţiei Europene
asupra Drepturilor Omului şi a Protocoalelor sale adiţionale nr. 1298
XIII”, “Monitorul Oficial al
Republicii Moldova ” nr. 54-55/502 din 21 august 1997.
[15] Vezi Decizia Marii Camere
privind admisibilitatea Cererii nr. 48787/99 a lui Ilie Ilaşcu, Alexandru
Leşco, Andrei Ivanţoc şi Tudor Petrov-Popa împotriva Republicii
Moldova şi Federaţiei Ruse, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, 4 iulie 2001, vezi http://www.echr.coe.int/Eng/Gudgments.htm.
[16] Vezi “Drepturile omului în
regiunea transnistriană a Republicii Moldova”, Comisia
Inter-departamentală pentru coordonarea Politicii de Stat în
localităţile din stînga Nistrului, Chişinău 2002
(Ediţia a doua, revizuită).
[17] Până atunci (în perioada
sovietică) a fost folosită grafia chirilică iar limba
“moldovenească” a fost declarată oficial ca fiind distinctă de
limba română ( poziţie împărtpşită în prezent şi
de “RMN”).
[18] Principalele chestiuni de ordin
lingvistic sunt reglementate de următoarele legi ale Republicii Moldova:
“Legea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti cu privire la statutul
limbii de stat”, “Legea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti cu
privire la reintroducerea grafiei latine”, “Legea Republicii Sovietice
Socialiste Moldoveneşti cu privire la funcţionarea limbilor pe
teritoriul RSSM”. Toate aceste legi au fost adoptate la 31 august 1989.
Articolul 13 (1) al Constituţiei declară că limba de stat este
moldoveneasca “în baza alfabetului latin” iar Articolul 13 (2) ” …
protejează dreptul de a păstra, dezvolta şi folosi limba
rusă şi alte limbi vorbite pe teritoriul naţional…”
[19] În anul şcolar 1999-2000, 637.700 de elevi învaţau în 1.118 şcoli cu predare în limba română, 142.000 de elevi învaţau în 270 şcoli, gimnazii şi licee cu predare în limba rusă. Mai existau 114 şcoli mixte româno-ruse, 5 şcoli mixte ruso-ucrainene, 4 şcoli bulgaro-ruse, 2 şcoli cu predarea în limba engleză, şi o şcoală ruso-engleză. Vezi United Nations Documents, CERD/C/372/Add.2.
[20] Vezi: “Atlas…”, p.52. Este interesant de notat că, harta acestei publicaţii, aprobate
oficial, indică asupra existenţei a 9 instituţii cu predare în limba
română, cîteva dintre acestea fiind situate pe teritoriul controlat de
Guvernul de la Chişinău.
[21] Ibidem. Conform
componenţei etnice a “RMN”, din cei 660.000 de locuitori 33% sunt
moldoveni, 29% ruşi, 29% ucraineni, 3% bulgari, 2% polonezi, 2%
găgăuzi şi 2%, alţii. Vezi “Atlas…”, p.24. Sursele
guvernului de la Chişinău vor indica că procentajul moldovenolor
este, în realitate, de peste 40 la sută.
[22] În 2001, în “RMN”, cca. 12.000 de elevi
au studiat limba româna în baza grafiei chrilice. Vezi “Şcolile
româneşti din Transnistria în rol
de ostateci” în http://www.azi.md/comment?ID=14195 din 15 octombrie 2001.
[23] Pînă la jumătatea anului 2002 ele erau situate în Tiraspol
(Şcoala nr. 20 – 800 de copii), Tighina (Şcoala nr. 19 – 1.980 de
copii), Râbniţa (740 de copii), Roghi (147 de copii) şi, respectiv, Corjova (255 de copii).
Numărul de copii înrolaţi este raportat la datele existente în aprilie
2001. Şcolile din Dubăsari (620 de copii) urmau să fie transferate
în 1997, fără destinaţie
precisă, iar şcolile din Grgoriopol au fost transferate în Cocieri în
1995. În sfârşit, şcolile din Dubăsari şi-au menţinut
o existenţă cladenstină duală pentru majoritatea celor 740
de copii rămaşi. Începând cu 2002 aceştia au frecventat
şcoala din s. Doroţkaia aflat sub controlul guvernului de la
Chişinău. “Atlasul…”
(p.42) numără 4.300 de copii iar Ministerul moldovean al educaţiei declară o
cifră de peste 5.000 de copii (vezi
http://www.azi.md.news?ID=21122 din 11 octombrie 2002).
[24] Vezi: “Protocol de intenţii în domeniul educaţiei dintre
Republica Moldova şi Transnistria”, 18 februarie 1995.
[25] În 2001, la indicaţia
“Ministerului de Interne”, unui consilier al Înaltului Comisar al OSCE pentru
minorităţile naţionale nu i s-a permis să intre în
“RMN” pentru a participa la o
întrevedere, planificată a avea loc la “Ministerul Educaţiei”. Mai
târziu, cînd însuşi Înaltul Comisar a
vizitat Moldova, el a fost primit la Tiraspol de oficiali de rang inferior.
[26] Administraţia locală
din Grigoriopol a folosit poliţia şi cazacii pentru a stopa
activitatea şcolii moldoveneşti nr.1 iar pe 28 septembrie 1996 a
ocupat incinta şcolii. La data 2 octombrie 1996 învăţătorii
M. Harcaila, E. Jmacova şi N. Bistrova au fost arestaţi şi
duşi la Tiraspol. După
ce au fost reţinuţi pentru câteva ore la “Departamentul pentru
Afaceri Interne”, ei au fost transferaţi la aşa-zisul “Minister al
Securităţii”. La 7 octombrie 1996, în urma intervenţiilor
Preşedintelui Republicii Moldova şi Misiunii OSCE în Moldova,
învăţătorii au fost eliberaţi. Acte de violenţă
au fost înregistrate şi în Slobozia.
[27] Вадим Юръев “Болъшой скандал в маленъком городе”, “Днестровский Куръер”, 8 марта 2002
(Vadim Iuriev, “Scandal mare
într-un oraş mic”), Dnestrovskii Kurier, 8 martie 2002, Vezi şi http://www.unhcr.md/article/ld15.htm.
[28] Mihai Speian a fost arestat la data de 28
august şi deţinut pînă la data de 12 septembrie 2002. Vezi Misiunea OSCE în Moldova,
Raport de activitate, noiembrie 2002.
[29] Raportat de Misiunea OSCE la
data de 30 ianuarie 2003. Încercarea OSCE de a determina revocarea deciziei
respective a fost nerezultatlvă, aceasta intrând în vigoare prin
semnătura “Ministrului Educaţiei RMN”, doamna Bomeşko.
[30] Şcolile din Roghi şi
Râbniţa au întreţinut relaţii aproape normale cu
administraţia locală (de exemplu, nu a fost solicitate să
plătească chiria) în timp ce alte şcoli sunt tratate cu aroganţă în mod
sistematic.
[31] “Decretul Preşedintelui
RMN” nr.145 din 5 aprilie 1999 a re-introdus o prevedere privind necesitatea
re-înregistrării tuturor instituţiilor care se află pe
teritoriul Transnistriei. În total,
trebuie prezentate cca. 12 documente şi plătită o taxă
aferentă (inclusiv statutul şcolii, curriculumul, informaţiile
privind statele de personal şi fondatorul şcolii, certificatele
sanitare, acordurile privind protecţia anti-incediară, contractul de
chirie, raportul de monitorizare de către stat a construcţiilor,
etc.). Regulamentul a fost conceput de o asemena manieră încât
înregistrarea şcolilor cu predare în baza grafiei latine a devenit un
exercţiu inutil. Vezi “Şcolile româneşti din
Transnistria se confruntă cu probleme în acordarea licenţelor ”, 25
septembrie 2001, http://www.azi.md/news?ID=13912.
[32]Misiunea OSCE din Moldova,
Rapoarte lunare, iunie 1997, septembrie-noiembrie 2001.
[33] Directorii şcolilor
afectate deplâng cu regularitate tratamentul acordat de administraţia
tiraspoleană şi chiar îl califică drept genocid. Vezi “Directorii şcolilor cu predare în limba română din Transnistria sau întâlnit
cu Primul-Ministru” ( http://azi.md/news?ID=13400 ,21 august 2001).
[34] “Cu privire la măsurile
urgente orientate spre menţinerea originalităţii poporului
moldovenesc, precum şi originalităţii culturii şi limbii ”
, 12 martie 1991. Potrivit ziarelor “Sfatul ţării”, nr. 53 (833) din 12 aprilie
1991 şi “Moldova Suverană”, nr. 76 (17685) din 3 aprilie 1991,
măsurile adoptate includ înlocuirea cursului de “Istorie a Romănilor” cu “Istoria plaiului natal” şi
“Istoria Uniunii Sovietice”, precum şi necesitatea publicării
ediţiilor în limba “moldovenească” în grafie chirilică. Toate
legile adoptate în Republica Moldova au fost declarate nule şi neavenite.
[35] “Legea cu privire la limbi a Republicii
Moldoveneşti Nistrene”, 8 septembrie 1992 (traducere neoficială a
textului original în limba rusă).
[36] Conform “adjunctulului
ministrului educaţiei al Republicii Moldoveneşti Nistrene”, Surinov,
în 2001, 600 de elevei au fost înrolaţi în instituţiile
moldoveneşti de instruire superioară, 250 - în cele ruseşti, 150
- în cele ucrainene şi 4.500 în instituţiile transnistrene (Interviu
al unuia dintre autori cu dl. Surinov la 28.2.2002).
[37] BASA-press, nr. 2728 din 1
octombrie 1996. Misiunea OSCE în Moldova, Raportul punctual nr.
30/96:Situaţia în şcolile moldoveneşti din Transnistria.
[38] De exemplu, în ianuarie 1997, bărbaţi
neindentificaţi au venit cu o maşină la casa Elenei Jmacova,
directorul şcolii moldoveneşti din Grigoriopol şi i-au spus
soţului ei că soţia şi copii săi trebie să plece
dacă vor să rămână în viaţă. Serios
înfricoşată, doamna Jmacova (care fusese deja deţinută de
autorităţile transnistrene în octombrie 1996) a părăsit
oraşul în ziua următoare. De notat că ea s-a întors dar
continuă să fie hărţuită de forţele de
securitate. BASA-press, nr.2750-1 din 3 octombrie 1996; FLUX din 7 octombrie
1996.
[39] Misiunea OSCE în Moldova,
Raport lunar, ianuarie 1997.
[40] Raportul Misiunii UNHCR de
constatare a faptelor în şapte şcoli moldoveneşti ( cu grafie
latină) din Transnistria (18-19 aprilie 2001).
[41] O petiţie cu semnăturile a
peste 500 de părinţi a fost respinsă de autorităţile
locale pe motiv că este sau falsă or că semnăturile au fost
colectate, sub presiune, de la părinţi.
[42]“Noi, învăţătorii şcolii,
nu vom viola regulamentele şcolare, care stipulează folosirea
grafiei chirilice şi curriculumul elaborat de administraţia
tiraspoleană” - declara
un document prezentat învăţătorilor, spre semanre, de către directorul şcolii din
Grigoriopol, care executa
îndicaţiile consiliului local. Intimidaţi puternic, 32 de învăţători au semnat
documentul menţionat Vezi Declaraţia celor 32 de învăţători ai şcolii din Grigoriopol din 4 octombrie
2002 (document din arhiva autorilor).
[43] Scrisoarea deschisă către ambasadorii
Rusiei şi Ucrainei la
Chişinău din 29
februarie 2002 (document din
arhiva autorilor).
[44] Vezi: Relatarea doamnei E. Semcencova de
la Ministerul Educaţiei privind evacuarea copiilor la Doroţcaia în
http:/www.azi.md./news?ID=21122 din 11 octombrie 2002; “FLUX”, 31 iulie 2002.
[45] AP FLUX, nr. 8711, 10 septembrie 2002.
[46] Conform UNHCR-Moldova “…din suma
totală a grantului, 600 de mii vor fi folosiţi pentru repararea a 6
şcoli de limbă română din Transnistria, 100 de mii
- pentru cumpărarea echipamentului, 70 de mii -pentru perfecţionarea
profesională a învăţătorilor
şi pentru procurarea manualelor şi, respectiv, 30 de mii vor fi cheltuiţi pentru salarizarea
personalului”. INFOTAG, 1 octombrie 2001;
http:/www.azi.md./news?ID=13961, 28 septembrie 2001.
[47] Condiţionalitatea impusă în
descrierea proiectului este considerabilă dar odată ce grantul este
aprobat, există întodeauna un imbold puternic pentru implementare.
Rămâne de văzut dacă obiectivul de reconciliere, vizat de
proiect, va fi atins, devenind evident, chiar de la început, că în pofida beneficiilor tangibile
pentru ambele părţi, neîncrederea dintre ele era prea profundă
pentru a se ajunge la o cooperare
semnificativă.
[48] Cea mai mare concentraţie de
vorbitori de “limbă moldovenească”
se află în raioanele Grigoriopol (69%), Camenca (44%), Slobozia (43%)
şi Dubăsari (40%).
[49] Mai mult, ”Declaraţia ONU cu privire la drepturile persoanelor care
aparţin minorităţilor naţionale or etnice, religioase or
lingvistice” din 1969 declară că identitatea lingvistică a
minorităţilor trebuie protejată şi că, condiţiile
pentru promovarea identităţii lingvistice trebuie încurajate.
Articolul 2 al Protocolului adiţional nr.1 al CEDO şi Articolul 13 al
ICESCR (1966) stipulează că nimeni nu poate fi privat de dreptul la educaţie
şi statul trebuie să respecte dreptul părinţilor de a
asigura o astfel de educaţie şi instruire care să fie în
conformitate cu convingerile lor religioase şi filosofice. Articolul 28 al
CRC (1989) cere statelor semnatare să recunoască dreptul la educaţie
a copiilor şi, îndeosebi, să facă educaţia primară
obligatorie şi liber accesibilă pentru toţi, fără nici o discriminare în
această privinţă.
[50] Faptul că moldovenii/românii din Transnistria pot fi
consideraţi, în esenţă, majoritari, fiind cel mai mare grup
etnic, nu-i privează de drepturile lor.
[51] Max van der Stoel. ‘Peace and Stability through Human and Minority Rights’. Speeches by the osce High Commissioner on National Minorities. Edited by Wolfgang Zellner and Falk Lange. 2nd enlarged edition. Nomos Verlagsgesellschaft, Baden-Baden, 2001, p. 44.
[52] Misiunea a fost desfăşurată la Chişinău la data de 25 aprile 1993 şi are un sub-oficiu în “capitala RMN”, Tiraspol (în prezent, misiunea este compusă din 10 funcţionari internaţionali). Pentru alte detalii şi mandat vezi http:/www.osce.org/moldova.
[53] Vezi Misiunea OSCE în Moldova, Raportul nr. 12 din 8 noiembrie 1993; Agenţia de ştiri Basapress, Chişinău, în engleză 19.40 gmt 10 octombrie 1996.
[54] Vezi interviul dlui Hill din 12 noiembrie 2001 pe http:/www.azi.md/iv?iv=15&lang=Ro.
[55] Quiet Diplomacy In Action: The osce High Commissioner on National Minorities. Edited by Walter A. Kemp, Kluwer Law International, The Hague/London/Boston, 2001, p. 232.
[56] Ibidem, p.234.
[57] Ibid., p.235
[58] Comunicatul de presă al
Misiunii OSCE din Moldova din 10 aprilie
2002. Înaltul Comisar al OSCE
pentru Minorităţile
Naţionale “Soluţionarea
problemelor etnice nu este un joc cu
sumă nulă”, -
HCNM.INF/2/02, 10 aprilie 2002.
[59] Documents on the Human Dimension of the osce. Collection prepared by Dr Dominic McGoldrick.Warsaw, 1995, p. 70
[60] PC.FR./17/99, 21 iunie 1999.
[61] ‘Transdniestria strengthens trade links with Europe’, Olivia Press, http://www.olvia. idknet.com/ol08-02-03.htm, 3 februarie 2003.
[62] Vezi: ‘The osce and ‘Federalization’ Failing in
Moldova’, Vladimir Socor, iasps Policy Briefings: Geostrategic
Perspectives on Eurasia, No. 13,